Uneori aș vrea să stau la o masă rotundă pe o terasă plină de mușcate, la o cafenea boemă din Paris cu inima și creierul meu de o parte și de alta! Aș fi curios să fiu spectator la războiul dintre ele! Să dețin adevărul suprem, să fiu în măsură să le spun direcțiile! Să văd cum se imprietenesc, să le ofer o îmbrățișare, să le alin viforul cu care aruncă unul spre celălalt! Sunt doua organe, care uita de multe ori cine sunt și în lumea lor nebuna se iau la trântă cu sufletul. Sufletul care stă cuminte la o alta masă, căci cele două îl pedepsesc și îl împovărează cu tot felul de dorințe. Dorințe pe care el nu și le dorește de cele mai multe ori. Sufletul ascultă, dar este mut, are un handicap, nu poate grăi în fața inimii nebune și a creierului atotștiutor! Sufletul trăiește, simte…. dar nu vorbește…. așa s-a născut el, plin de dorințe, sensibil, boem….. dar nu e vremea lui atunci când vine vorba de a se transpune în realitate! El nu a avut noroc să fie tratat de un doctor așa cum sunt celelalte organe. Și dacă pe cele două organe există studii și pot fi reparate de bisturiu, ațe și medicamente, pot fi cârpite în cele mai multe cazuri, sufletul nu are norocul asta! Sufletul se luptă cu dezamăgirile create de creier și de inimă…. el plătește pentru tot…. și tot el iubește, și tot el păstrează iubiri, dezamăgiri, fericiri…. el este magazia….. Dar sufletul stă la altă masă, privește mușcatele roșii ca sângele, ascultă răul care curge dincolo de strada cu piatra cubică ca o oglindă parcă de la ploaia scurtă de vară care abia s-a oprit! A apărut soarele, dar sufletul încă ascultă și nu poate vorbi! Creierul încă se ceartă cu inima, pe strada se plimba dorințe, trăiri, iubiri… sunt agățate aleatoriu ca atunci când arunci un ac de undiță în baltă și prinzi un pește la întâmplare și sunt puse pe masă la disecat! Odată trecute de cele două filtre sunt aruncate în suflet fară să fie cernute și alese cele bune! Eu stau la masă. N-am drept la replică! Este spectacolul lor! Aș vrea într-o zi să stau la o masă rotundă cu inima, creierul și sufletul meu…. la o masă rotundă pe un trotuar la o terasa boemă în Paris….
Să urmăresc sufletul atunci când este agățat de creier și târât către casă pe malul Senei… târât printre dorințe, trăiri, iubiri, suferințe și dezamăgiri. Ajuns in fața ușii într-o stare latentă, sufletul este privit de creier cum deschide stingher. Este o casă cu ferestre mari luminoase , casă in care încă se aud gemetele amorurilor trecute transformate în suferințe. În casa asta cu ferestre mari există o cameră pe care sufletul nu vrea să o deschidă. Este camera în care sunt ținute suflete trofeu, suflete pe care creierul le-a cucerit iar ele nu au mai putut pleca. De multe ori creierul pleacă, dar sufletul rămâne.
Mi-ar plăcea să aud sufletul vorbind, dar el nu vorbește, așa s-a născut el. Mi-ar plăcea să ajut sufletul meu ca atunci când se face mare să se facă doctor de suflete, să elibereze toate suferințele din casa cu ferestre mari de pe malul Senei. Aș vrea să-mi ascult sufletul, dar el nu vorbește.
Astăzi sufletul meu a ieșit pe strada, strada era plină de oameni, dar sufletele dispăruseră sau poate erau toate ocupate să-și găsească locuri mai bune în camere trofeu în care încă se aud gemetele amorurilor trecute.
Mi-ar plăcea să stau la o masă rotundă cu sufletul, creierul și inima mea.
